Legenda spune că a fost odată o femeie
căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta, avea la rândul ei un băiat frumos, Dragobete, care era mândria ei. Într-o zi, Dragobete s-a îndrăgostit până
peste cap de o fată frumoasă şi tânără ca primăvara. Această tânăra frumoasă,
urma să devină soţia lui, însă fără acordul Dochiei.
Baba Dochia, pentru a se răzbuna şi
pentru a-şi necăji nora, îi dădu într-o zi rece de iarnă un ghem de lână neagră
şi îi spune următoarele: „Du-te la pârâu şi spală acest ghem, să te întorci
acasă abia când acesta devine alb şi curat!”.
Fata, fără să ştie nimic, plecă şi
în curând se află la pârâu. După mai multe ore, tânăra încă încerca din
răsputeri să albească ghemul. Chiar dacă avea degetele de la mâini şiroind de
sânge şi era îngheţată de frig, aceasta nu putea să plece acasă până nu-şi
îndeplinea sarcina.
Impresionat de durerea fetei, Domnul
Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele
lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a
constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită, aceasta a plecat spre casă, dar
soacra sa, auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era
un simplu prieten–fata l-a numit Mărţişor pe acesta, nerecunoscându-l pe
Iisus Hristos.
După aceasta întâmplare, Dochia a pornit
împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja,
altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei
sale şi-a scos, rând pe rând, cele douăsprezece cojoace pe care le purta, până
a rămas fără nici unul. Dar, vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la
început, pe atât de urât se făcuse. Ningea şi totul începuse să
înghețe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform
legendei, în stană de piatră.
Azi, la abilități practice, am încercat să redăm înfățișarea bătrânei Dochia. Cu toții au fost încântați, dar și impresionați de ceea ce au realizat.
